FESTIVALUL ENESCU LA FINAL - NU LA... SFÂRȘIT

Autor: Anca Florea
24 septembrie 2015

Spre finalul ediției XXII a Festivalului „Enescu”, după mai bine de două săptămâni în care am trecut, zilnic, de la Ateneu la Palat și, din când în când… înapoi la Ateneu, pentru că atracția manifestărilor muzicale era irezistibilă și… nu aveam la ce să renunțăm, s-au ivit și câteva probleme în derularea gândită inițial, la care a trebuit să ne adaptăm „din mers”. Spre exemplu, după ce organizatorii avuseseră emoții și complicații prin rătăcirea bagajelor (la Filarmonica din Israel) sau prin întârzierea camionului cu instrumente (la orchestra berlineză), a venit rândul anulării zborului de la Salzburg către București, astfel încât a fost nevoie de intervenții serioase pentru ca Orchestra „Mozarteum” să ajungă, cu un alt avion, desigur mult mai târziu. Și astfel, concertul programat după-amiaza, la Ateneu, a fost amânat pentru ora 22,30, când melomanii au revenit dornici să urmărească programul de muzică clasică, alăturând opusuri de Mozart – uvertura operei Don Giovanni și Concertul nr. 23, al cărui solist, pianistul Dan Grigore, a colaborat dezinvolt cu un ansamblu bun și cu dirijorul Thomas Dausgaad (optând, în bis, pentru celebrul Rondo alla turca, pe care astfel l-am regăsit a treia oară în festival, dar în viziune… tradițională) – și Beethoven – Simfonia nr. 7, interpretată cu siguranță și în stil.
Întâmplarea a făcut ca, la începutul festivalului, să se succeadă 7-8 pianiști în recital sau în concert, aspect „reeditat” și în ultimele zile, sub acea cupolă cântând și reputatul Sir Andras Schiff – în celebrul Concert de Schumann, abordat în compania Orchestrei de cameră din Basel, cu Heinz Holliger la pupitru, poate mai puțin romantic decât așteptam, acompaniat eficient de către ansamblul care a prelungit vraja creației de secol XIX prin Simfonia Scoțiana de Mendelssohn-Bartholdy (de ce… Scottish în program?!), interpretată cu vervă și sclipire, după ce în deschidere prezentase, în primă audiție la noi, o piesă compusă de… dirijor, pentru 14 viori.
Dar sâmbătă, pianistul Piotr Anderszewski a evoluat în opusuri de Bach – de care se apropie cu atentă cunoaștere a stilului baroc -, Szymanowski – autor polonez pe care îl promovează cu mare știință, cu o anume specializare în creația sa – și Schumann – înlocuind însă, fără ca spectatorii să fie anunțați, suita notată în program cu o altă partitură (menționată însă în comunicatul de ultimă oră ca… Geistervariationen!…); un artist sobru, introvertit, purtând publicul în lumea sa, ca și îndrăgitul Christian Zacharias care, pentru prima oară în festival, a susținut un recital ce a inclus lucrări apropiate structurii sale – două Rapsodii de Brahms, Kreisleriana de Schumann și o Sonată de Schubert -, purtând o puternică amprentă a sensibilului și analiticului muzician-intelectual, la rândul său introspectiv și captivat de muzica pe care o cântă, dialogând cu pianul, exprimând pe clape întreaga sa încărcătură sufletească, fără efuziuni și „romantisme” exagerate – simplu, cald și sincer, cufundându-se în reverie, desenând edificii sonore cu rigoare mai curând reflexivă, cerebrală, țesând o atmosferă superbă care, din păcate, a fost întreruptă brutal de tusea grosieră a unora (aspect mult prea frecvent la mai toate concertele din festival, ca și cum cei din sală se simțeau obligați să tușească apăsat în fiecare moment de pauză – culmea, nu și în afara sălii!…).
Matineul duminical a propus din nou, prioritar, lucrări de secol XX – Bartok, Șostakovici, dar și Dvorak -, în viziunea cvartetului „Michelangelo”, cu Mihaela Martin la vioara I, pentru ca „la miezul nopții”, vestita Academy of Ancient Music și dirijorul Richard Egarr să prezinte, în concert, două opere de Monteverdi – Încoronarea Poppeei și Întoarcerea lui Ulise în patrie -, prelungind, până… în zorii zilelor următoare, farmecul unic al partiturilor preclasice, cântând pe instrumente de epocă, în compania unor soliști vocali adesea excepționali, a căror artă ar merita din plin comentată în detaliu, pentru că glasurile lor, perfect adaptate stilului, au încântat și prin suplețe și anvergură și prin expresivitatea și relieful cu care au conturat fiecare personaj, captând atenția celor care i-au ascultat până la 2 noaptea. Și… a fost un regal!
Schimbarea orei la care s-a desfășurat concertul oaspeților salzburghezi a determinat „mutarea” programului corului „Preludiu” condus de Voicu Enăchescu de la Ateneu la sala Radio, unde duminică dimineața au abordat piese din repertoriul românesc de ieri și de azi, completând astfel ciclul de recitaluri de la Auditorium, unde cvartetul „Gaudeamus” a ales partituri de Berger, U. Vlad sau Herman, dar cvartetul „Ad libitum” a preferat creații de Ravel, Bartok și Elgar, invitată fiind apreciata pianistă Alexandra Dariescu.
În Piața Festivalului, pe lângă tineri la început de drum sau filme retrospective din trecutele ediții, seara au concertat fie Orchestra Simfonică București dirijată de Tiberiu Soare, în lucrări de Enescu, Păutza – solist flautistul Cătălin Oprițoiu – sau Ceaikovski, fie Romanian Radio Brass Quintet, alături de soprana Cecilia Ganovici, apoi… Radio Romanian Brass Ensemble în piese „multicolore”, Art Quartet de asemenea într-un repertoriu mozaicat, cvartetul de saxofoni „Trasilvania”, „4 Strings Quartet” alegând prioritar lucrări de Piazzolla, urmând Camerata regală care, condusă de Vlad Vizireanu, a alăturat, la rândul său, pe lângă Anotimpurile de Vivaldi, și… Anotimpurile de (același) Piazzolla, solistă fiind violonista Rebekka Hartman; iar dacă „Sinfonia București”, condusă de Florin Totan, a propus lucrări clasice – Mozart, Haydn – cu violoncelistul Ștefan Cazacu – și Beethoven (aceeași Simfonie cântată la Ateneu de… „Mozarteum”) -, Orchestra „Bucharest Symphonic Pops”, sub bagheta lui Gabriel Bebeșelea, a preferat paginile celebre din opere, zarzuele sau canzonete, colaborând cu soprana Rodica Vică și tenorul Adrian Dumitru.
La sala Palatului, Filarmonica regală din Liverpool, ca și în 2011 (când a constituit o adevărată revelație) cu Vasili Petrenko la pupitru, a optat pentru creații din veacul trecut – poemul Fântânile din Roma de Respighi, realizat cu o „peniță” fină, în sonuri rarefiate sau desfășurări generoase, apoi Concertul de Glazunov, în care violonistul Alexandru Tomescu s-a simțit în largul său, partitura cuprinzând secvențe de virtuozitate, ca de obicei mult gustate de publicul răsplătit, în bis, cu Lăutarul de Enescu; iar Rachmaninov s-a regăsit în cele două programe și cu o Simfonie de tinerețe – marcată de spiritul post-romantic, subliniat cu eleganță – și cu îndrăgitul Concert nr. 3, al cărui solist – pianistul Simon Trpceski – a găsit resursele adecvate unei abordări interesante; dar punctul „forte” a rămas tălmăcirea excelentă a Simfoniei nr. 3 de Enescu, în compania Corului Filarmonicii bucureștene, dirijorul și orchestra britanică oferind o versiune de referință a monumentalei lucrări, căreia i-au pătruns sensurile și contururile atât de speciale, cântând cu reală plăcere. Dacă în prima seară mi s-a părut că nivelul valoric a fost mai „cuminte” decât mă așteptam, ulterior, în programul aflat sub semnul… cifrei 3, muzicienii au entuziasmat și au convins că părerea unanimă, după concertele anterioare, asupra calității lor, sub bagheta unui tânăr dirijor de mare calibru, a fost pe deplin justificată.
Festivalul s-a încheiat „în forță”, din nou cu Orchestra regală Concertgebouw din Amsterdam, condusă, de această dată, de Andris Nelsons, și el tânăr, temperamental și dăruit muzicii, și el probabil pasionat de creația secolului XX și de Șostakovici, deci în nota generală din acest an; a acompaniat impecabil evoluția impresionantă a violonistei Janine Jansen în Concertul nr. 1 de Bartok, aducând lirism și visare și frumusețe în sonuri abia șoptite, acumulări și secțiuni alerte cu structuri ritmice percutante, ovațiile adresate solistei determinând un bis neașteptat, frumoasa interpretă alegând un scurt moment în pizzicato dintr-o piesă de Sibelius, discret și de mare impact, partener fiindu-i prim-violoncelistul orchestrei. Iar ampla Simfonie A Leningradului de Șostakovici a fost uluitoare, suprafețele estompate, evocatoare sau cu o notă amenințătoare alternând perfect dozat cu cele dezlănțuite, susținute de alămuri și percuție bogată, având o încărcătură adesea năucitoare, reliefând întreaga profunzime a unei partituri greu de realizat datorită construcției și complexității sale, dar interpretată – în cel mai adevărat sens al cuvântului – la cote artistice excepționale. Apoi i-am ascultat în Simfonia nr. 2 de Brahms (completând astfel… integrala propusă în festival), parcă mai puțin adâncită ca sensuri și respirație a frazelor, Rapsodia II de Enescu într-o viziune destul de diferită de reperele noastre, dar foarte bine gândită, cursiv, logic, atractiv, melancolic și strălucitor, pentru ca în suita Daphnis și Chloe de Ravel să ne lăsăm cuceriți de sonurile diafane sau laguros-misterioase, cu planuri coloristice elaborate și captivante, o sală plină aplaudând entuziast o orchestră care, cu Nelsons la pupitru, mi s-a părut mult mai vie în participarea sa nu doar impecabilă calitativ, ci și implicată emoțional în demersul sonor.
Prefațând primul concert al orchestrei din Amsterdam, ministrul de Externe Bogdan Aurescu și omologul său din Olanda, Bert Koenders, au vorbit despre cei 135 de ani de relații diplomatice româno-olandeze; iar înainte de partea a doua a… concertului final, ministrul Culturii, Ionuț Vulpescu, a urcat pe scena sălii Palatului pentru a sublinia și nivelul deosebit al ediției XXII a festivalului – un brand al României care, deci, trebuie să fie păstrat (cel puțin) la aceeași anvergură – și pentru a elogia contribuția directorului artistic Ioan Holender, acesta primind, din loja centrală, omagiul sălii, la încheierea „misiunii” sale, mulțumindu-i-se și directorului ARTEXIM, Mihai Constantinescu, pentru faptul că, de două decenii, organizează „cu modestie” festivalul. De altfel, s-a anunțat că în pauză, ca și la lansarea de la Ateneu, ca și la prezentarea de la Palat, ca și la Operă, Ioan Holender a dat autografe pe volumul care, intitulat Festivalul „George Enescu” în era Ioan Holender, surprinde și prin decuparea celor 10 ani din istoria de peste jumătate de veac a festivalului și prin faptul că, în cele 126 de pagini, amintirile sale sunt completate de elogiile aduse lui de către prieteni, colaboratori sau admiratori, dar și prin coperta care, în alb și negru, cu portretul lui Holender însoțit de acel titlu, nu conține niciun element care ar sugera „ceva” legat de festival, în schimb are, extrem de vizibil, sigla roșu-bordo a… Operei Naționale București (pentru că a fost publicat la Editura ONB…). Dar „era Holender” s-a încheiat odată cu ultimele acoduri din ediția 2015… A fost, după cum citim pe flyer, „sfârșitul celei de a XXII-a ediții”…